11 martie 1990
Populatia orasului Timisoara a fost initiatoarea Revolutiei române. Între 16 si 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înversunat război cu unul dintre cele mai puternice si mai odioase sisteme represive din întreaga lume. A fost o înclestare cumplită, pe care numai noi, timisorenii, o cunoastem la adevăratele ei proportii. De-o parte populatia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Militia, Armata si trupele zeloase de activisti ai partidului. Toate metodele si mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în fata dorintei de libertate a timisorenilor si hotărârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glont tras a adus pe baricadele revolutiei alti o sută de luptători. Si am învins. În 20 decembrie 1989 Timisoara a intrat definitiv în stăpânirea populatiei, transformându-se într-un oras liber în marea închisoare care devenise în acele zile România.
Din acea zi, întreaga activitate din oras a fost condusă de la tribuna din Piata Operei de către Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revolutiei de la Timisoara. În aceeasi zi, armata a fraternizat cu demonstrantii, hotărând să apere împreună cu ei victoria obtinută. În 21 decembrie, în Piata Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: “Suntem gata să murim!”.
O serie de fapte întâmplate în România, în deosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradictie cu idealurile Revolutiei de la Timisoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunostinta opiniei publice românesti de către mass-media centrală decât partial si confuz. În asemenea conditii, noi, participantii nemijlociti la toate evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiti să explicăm întregii natiuni pentru ce au pornit timisorenii revolutia, pentru ce au luptat si multi si-au jerfit viata, pentru ce suntem în continuare hotărâti să luptăm, cu orice pret si împotriva oricui, până la victoria deplină.
1. Revolutia de la Timisoara a fost, încă din primele ei ore, nu doar anticeausistă, ci si categoric anticomunistă. În toate zilele revolutiei s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!” În consens cu aspiratia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut si noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar si falimentar. Idealul revolutiei noastre a fost si a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democratiei si civilizatiei europene.
2. La revolutia de la Timisoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timisoarei au căzut secerati de gloante, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, functionari, studenti, elevi, copii si chiar locuitori ai satelor, veniti în sprijinul revolutiei. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominatie prin învrăjbirea claselor si categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolsevicii în 1917, pe acelasi temei nomenclatura comunistă română a instigat după 1944 o clasă socială împotriva alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai usor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii si chemăm muncitorii, intelectualii, studentii, tăranii si toate categoriile sociale la un dialog civilizat si constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul revolutiei. Trebuie plecat de la realitatea că toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist si nici una nu doreste astăzi răul celorlalte.
3. La revolutia de la Timisoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoastem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeasi dârzenie pentru cauza revolutiei. Lista victimelor, desi incompletă, este o dovadă în acest sens.
4. Pentru victoria revolutiei din Timisoara s-au jertfit, alături de români si maghiari, si germani, si sârbi si membri ai altor grupări etnice, care de secole conlocuiesc în orasul nostru, pasnic, în bună întelegere. Timisoara este un oras românesc si european, în care nationalitătile au refuzat si refuză nationalismul. Invităm pe toti sovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timisoara la un curs de reeducare în spiritul tolerantei si al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.
5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale revolutiei, una dintre lozincile cel mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului politic a fost si a rămas una dintre cele mai scumpe timisorenilor. Suntem convinsi că fără partide politice puternice nu poate exista o democratie autentică, de tip european. Cu exceptia celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existentă în cetatea Timisoarei. În orasul nostru nu au fost atacate si devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenintat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetătenii nostri, sunt colegii nostri de muncă, sunt prietenii nostri care au opinii politice. Democratia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponentii lor si competitia loială pentru cucerirea adeziunii publice si, implicit, a puterii în stat. Am fi acceptat în sistemul democratiei românesti si Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total si definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism rosu. În tările est-europene în care partidele comuniste si-au păstrat o minimă decentă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însă până la genocid si, prin aceasta, s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.
6. După patru decenii de educatie si propagandă exclusiv comuniste, există în constiinta tuturor românilor prejudecăti apartinând acestei ideologii. Existenta lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor însă, de către grupuri interesate în renasterea comunismului si reinstaurarea lui la putere este un act contrarevolutionar. Pe lista de lozinci multiplicată la xerox si împărtită în 28 ianuarie demonstrantilor din Piata Banu Manta din Bucuresti se aflau si slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de tară este un astfel de slogan si constituie o calomnie.
Dimpotrivă, activistii comunisti de acum 45 de ani, dintre care unii au si astăzi functii importante în: ” conducerea tării, se fac vinovati de trădarea României si aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!” si nu membrii partidelor “istorice”. Acestia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei si unii au plătit cu viata această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgentă a unei scurte dar corecte istorii a perioadei 1944-1950 si difuzarea ei în tiraje de masă.
7. Timisoara a pornit revolutia împotriva întregului regim comunist si întregii sale nomenclaturi si nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de dizidenti anticeausisti din interiorul P.C.R.-ului. Prezenta acestora în fruntea tării face moartea eroilor din Timisoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alătural lui Constantin Pârvulescu si ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, desi aveau si prilejul si functii importante care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lasitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecintă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor în viata politică a tării este principala sursă a tensiunilor si suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situatiei si reconcilierea natională, absenta lor din viata publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tării. Presedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărtirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Stim cu totii în ce măsură era conditionată viata individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinte, de carnetul rosu, si ce consecinte grave atrăgea predarea lui. Activistii au fost însă acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garantiile morale pe care trebuie să le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, după modelul multor tări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al României ar putea candida si personalităti marcante ale vietii culturale si stiintifice, fără o experientă politică deosebită. Tot prin acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi institutiilor democratice si clarificării pozitiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am putea face o alegere în cunostintă de cauză, cu cărtile pe masă.
9. Timisoara nu a făcut revolutie pentru salarii mai mari sau pentru alte avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toti nemultumiti de sistemul de salarizare, sunt si în Timisoara categorii de muncitori care lucrează în conditii extrem de grele si sunt prost plătiti (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergentilor) si, totusi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor si nu si-a trimis delegati să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timisorenilor stiu ceea ce toti economistii se străduiesc în aceste zile să aducă la cunostintă: mărirea în acest moment a salariilor ar declansa automat inflatia, asa cum s-a întâmplat în unele tări est-europene. Iar inflatia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa. Numai cresterea productiei, deci a cantitătii de marfă aflată pe piată, va permite, în paralel, cresterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilirii unui nivel minim de civilizatie. Se impun, de pildă, investitii urgente în domeniul asistentei medicale si salubritătii.
10. Desi milităm pentru re-europenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îsi au neajunsurile si inechitătile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de initiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietătii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă si voci care, în spirit comunist, să asimileze initiativa privată cu “exploatarea” si pericolul catastrofei de a apărea oameni bogati. Se speculează în acest sens invidia lenesului si teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste.
Dovadă că timisorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi si-au anuntat deja intentia de a se transforma în societăti anonime pe actiuni. Pentru ca aceste actiuni să fie totusi cumpărate pe bani curati, ar trebui înfiintate în fiecare oras comisii de inventariere a averilor fostilor privilegiati ai puterii, coruptiei si penuriei. De asemenea, actiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă si ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de actiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activitătii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor sanse egale la prosperitate. Dacă cei lenesi si-ar pierde sansa, nu s-ar putea totusi plânge de discriminare.
11. Timisoara este hotărâtă să ia în serios si să se folosească de principiul descentralizării economice si administrative. S-a si propus experimentarea în judetul Timis a unui model de economie de piată, pornind de la capacitătile sale puternice si de la competenta specialistilor de care dispune. Pentru atragerea mai usoară si mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie si materii prime speciale si crearea de societăti mixte, cerem si pe această cale înfiintarea la Timisoara a unei filiale a Băncii de Comert Exterior. O parte din câstigurile în valută ale părtii române din aceste societăti mixte va intra în salariile muncitorilor într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părti din salariu în valută va asigura o bună cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pasapoartele nu vor mai fi carnetele bune doar de tinut în sertar. O altă consecintă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine cresterea imediată a nivelului de trai al oamenilor. 12. După căderea dictaturii au fost invitati în tară toti românii plecati în exil, pentru a pune umărul la reconstructia României. Unii s-au si întors, altii si-au anuntat intentia de a o face. Din păcate, instigati de forte obscure, s-au găsit si oameni care să-i hulească pe exilatii reîntorsi, să-i califice drept trădători, să-i întrebe tendentios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fi trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Multi dintre românii alomnie. Dimpotrivă, activistii comunisti de acum 45 de ani, dintre care unii au si astăzi functii importante în conducerea tării, se fac vinovati de trădarea României si aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!” si nu membrii partidelor “istorice”. Acestia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei si unii au plătit cu viata această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgentă a unei scurte dar corecte istorii a perioadei 1944-1950 si difuzarea ei în tiraje de masă.
13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi natională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea tărilor care si-au legat ziua natională de revolutie, ziua aleasă este cea a declansării miscării revolutionare, fiind astfel glorificat curajul poporului de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua natională a Frantei este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revolutie franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecintă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi natională a României. Astfel, copiii, nepotii si strănepotii nostri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea si nu căderea unui tiran nemernic.
Cu exceptia ziarului România liberă, presa, radioul si televiziunea din Bucuresti aproape că au uitat de revolutia de la Timisoara. Evenimentele comentate ca revolutionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în fata eroilor bucuresteni, ca si în fata eroilor din Lugoj, Sibiu, Brasov, Tg. Mures, Cluj, Arad, Resita si din toate celelalte orase care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare si ne revoltă însă politica centrală de minimalizare a revolutiei noastre, evidentă si prin efortul de diminuare a numărului mortilor. Noi am fost pe străzile Timisoarei în zilele revolutiei si stim că numărul lor este mai mare decât cel anuntat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până nu vor fi adusi în fata instantei în calitate de complici la genocid.
Această Proclamatie s-a născut din necesitatea de a aduce la cunostinta natiunii române adevăratele idealuri ale Revolutiei de la Timisoara. A fost o revolutie făcută de popor si numai de el, fără amestecul activistilor si securistilor. A fost o Revolutie autentică si nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă si nu doar anticeausistă. La Timisoara nu s-a murit pentru ca activistii comunisti din rândurile doi si trei să treacă în frunte si unul dintre participantii la genocid să fie numit de către acestia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială si natională, cultul de personalitate, cenzura din mass-media, dezinformarea, amenintările telefonice si scrise si toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilitătii sociale.
Această Proclamatie se adresează în primul rând celor care au primit revolutia cadou si se miră de ce suntem nemultumiti, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste si a mai apărut si câte ceva prin prăvălii. Acum stiu de ce suntem nemultumiti: nu acesta a fost idealul revolutiei de la Timisoara.
Noi, autorii acestei Proclamatii, participanti la evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, nu considerăm revolutia încheiată. O vom continua, pasnic dar ferm. După ce am înfruntat si am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni si nimic nu ne mai poate intimida.
