Postfață

 (Societatea Timișoara, Proclamația de la Timișoara -11 martie 1990, Timișoara, 1994, p.39-41)


 Ideile fundamentale din Proclamație aparțin timișorenilor. Ei le-au scandat în formule simple, lipsite de echivoc, pe străzile orașului și în Piața Operei între 16 și 22 decembrie 1989. Libertate! Jos comunismul! Vrem alegeri libere! Unitate! Luptăm și câștigăm!... Punctele din Proclamație sunt dezvoltări sau consecințe logice ale acestor revendicări.
 Istoria Proclamației începe, într-un fel, în seara zilei de 20 decembrie 1989. Atunci am realizat și eu la un moment dat, ca și alții, bănuiesc, că populația adunată în Piața Operei era mai conștientă de mersul firesc al istoriei și mai radicală decât cei ce constituiseră Frontul Democratic Român și vorbeau de la balconul Operei.Lista de revendicări a FDR, transformată ulterior într-o Proclamație a acestuia, era un program sumar, de răscoală și nu de revoluție. Revendicările erau minimale și nu vizau schimbarea sistemului social, ci crearea de condiții pentru reformarea acestuia. Transpăreau, deci, spiritul și visul lui Gorbaciov de a da o față umană comunismului. (În 21 decembrie, un lider al FDR a încercat în tribună să impună mulțimii scandarea cuvântului perestroika. De jos, mulțimea i-a răspuns prompt și categoric: Jos comunismul!)
 Aceeași diferență de aspirații între populația răsculată și conducătorii (autoconstituiți tot într-un “front”) urma să apară și două zile mai târziu, la București. Ion Iliescu vorbea la televizor despre “întinarea“ numai a socialismului autentic de către PCR, sutele de mii de bucureșteni din fața Palatului scandau “Jos comunismul!“ și “Fără comuniști“! La o jumătate de oră după scandarea acestor revendicări radicale, s-a declanșat diversiunea “teroristă“, menită să-I împrăștie pe manifestanții prea “pretențioși”.
 Acum, după patru ani, evoluția evenimentelor din acele zile a devenit ceva mai clară. Am aflat despre documente și mărturii ce atestă că revoluțiile nesângeroase, (de „catifea”) din celelalte state est-europene se petrecuseră cu acordul și sprijinul direct al Moscovei. Fuseseră răsturnați mamuții comuniști din era brejneviană și de dinainte și instalați la putere comuniști reformiști din rândurile doi și trei, care să-l urmeze și să-l susțină în experiment pe Gorbaciov. (Aceștia au fost ulterior măturați de primele alegeri libere.) Se pregătea și pentru România aceeași mișcare, însă pentru luna aprilie 1990, după unele dezvăluiri. Răsturnarea lui Ceaușescu solicita mai mulă pregătire, acesta având o structură de putere proprie, în mare parte epurată de infiltrațiile kagebiste. Se știa că va fi o schimbar sângeroasă și se estimase la 60 de mii numărul victimelor.
 Evenimentele de la Timișoara din 16 și 17 decembrie i-au luat prin surprindere pe „complotiștii” de la București și Moscova. N-au vrut să rateze prilejul, drept care s-au mobilizat și au preluat din mers conducerea mișcării de revoltă, infiltrându-și oamenii în primele rânduri ale manifestațiilor. Această manevră a fost realizată întâia dată, cu succes, la Timișoara. După surpriza din 16 și 17 decembrie, au urmat două zile de relativă acalmie, vreme suficientă pentru mobilizarea informatorilor și colaboratorilor. Aceștia au fost trimiși să se strecoare în primele rânduriale marii manifestații din 20 decembrie. Erau “curajoși” cu voie de la “stăpânire”, au pătruns în sediul Operei și în cel al Comitetului județean PCR, s-au amestecat printre fondatorii Frontului Democrat Român și, în scurt timp, au preluat în bună parte controlul acestei forme organizate de luptă. (Întocmai ca și la București, două zile mai târziu.) Au existat în conducerea FDR și oameni integri, revoluționari autentici, străini de orice manevre oculte. Dar au fost și informatori trimiși special de ambele aripi ale Securității,pro și anti-Ceaușescu. (Și colonelul de Securitate Filip Teodorescu se laudă în cartea sa Un risc asumat că avea agentul său “în grupul celor instalați în balcon” – p.108)
 Pe 21 decembrie am încercat zadarnic, în trei rânduri, să fiu primit în sediul Operei, spre a-mi oferi serviciile FDR. Doream, speram să-i conving și să-i sprijin în redactarea unui program autentic revoluționar, conform cu aspirațiile mulțimii de afară. Am fost refuzat, mi s-a spus în cele din urmă că nu au nevoie de scriitori.
 Am insistat asupra acestor similitudini între comportarea FDR de la Timișoara și a FSN de la București pentru a  încerca o explicație a faptului că Revoluția română a întrunit toate condițiile pentru a-și mrita titlul de Revoluție, minus programul revoluționar. Poate că au fost și în FDR oameni care s-au zbătut să impună revendicărilor un caracter autentic revoluționar, așa cum a făcut-o Dumitru Mazilu în FSN. Cert este că n-au reușit. La fel de cert este că istoria va scoate la iveală, la momentul politic prielnic, dedesubturile acțiunii de monopolizare a mișcărilor revoluționare de la Timișoara și București de către adepții glasnostului și perestroikăi. În 26 decembie 1989, spre stupoarea timișorenilor, o parte din șefii FDR anunțau dizolvarea acestei formațiuni în FSN. Ungets care, în contextul celor expuse mai sus, nu mai necesită comentarii.

 Spre sfârșitul lunii ianuarie 1990, devenise evident pentru partea activă și conștirentă a societății, cea care înfăptuise răsturnarea clanului Ceaușescu riscându-și viața în stradă, că în după-amiaza de 22 decembrie Frontul Salvării Naționale nu desăvârșise Revoluția, ci săvârșise o veritabilă contrarevoluție. Prin diversiuni, dezinformări, violențe, campanii de calomniere la adresa partidelor nou înființate sau reînființate, România era dirijată spre neocomunism. Era un haos ideologic de nedescris, lumea nu mai știa ce să mai creadă. La redacția ziarului “Timișoara” soseau scrisori și chiar persoane din diferit orașe ale țării (mai ales din București), cu un singur mesaj: Timișoara trebuie să ia atitudine față de mașinațiunile neocomuniste de la București! De ce Timișoara? Simplu, spuneau ei: Timișoara este singurul oraș care are un ascendent moral asupra FSN, întrucât a început revoluția în numele căreia el guvernează.
 A doua incursiune a minerilor în București (17-18 februarie) a fost picătura ce a umplut paharul. În 22 februarie, Societatea “TIMIȘOARA” a inițiat un miting de protest, la care am propus redactarea unei Proclamații a Timișoarei către țară. Ideea a fost primită cu aclamații. Oamenii simțeau într-un fel nevoia să se audă la București că ei nu neocomunism au dorit când au pornit revoluția. În două zile (o sâmbătă și o duminică, 24-25 februarie), textul a fost gata. Îl visasem încă din seara zilei de 20 decembrie 1989. N-am avut altă grijă decât să pun în cuvinte voința de atunci și de apoi a timișorenilor.
 În 27 februarie am citit textul în fața membrilor Societății “TIMIȘOARA”. A fost cea mai seriaosă analiză din câte aveau să mai urmeze până la lansarea Proclamației. Textul a fost adoptat de Societate și din acel moment nu mi-a mai aparținut. Cum nu a mai aparținut nici Societății din ziua în care la el au început să adere și alte organizații civice și politice, în cele din urmă milioane de oameni. Toți au regăsit în Proclamație aceeași mare dorință din decembrie: închiderea definitivă a capitolului comunist din istoria României.

 Restul evenimentelor importante legate de Proclamație sunt în paginile acestei broșuri. După patru ani, textul ei apare ca un amestec de vise conjucturale, ale anului 1990, și aspirații neîmplinite încă. În contextul celor petrecute, era normal ca astăzi documentul să pară un gest revoluționar cumva romantic. Știam că nu vom răsturna cu e lumea, dar ne simțeam datori să-l facem. Să-l arătăm copiilor noștri și să le dovedim astfel că nu am stat cu mâinile în sân când comuniștii s-au apucat pentru a doua oară să distrugă țara.
 Cel mai mare regret este altul: susținătorii Proclamației au redus-o la punctul 8, adversarii ei au redus-o la punctul 11 (au pretins și unii mai îndrăznesc încă să pretindă că noi am revendicat “autonomie teritorială”, deși știu și ei foarte bine că nu am pretins decât banala descentralizare economică și administrativă). Proclamația cuprinde și alte idei timișorene importante, care ar fi meritat să fie receptate, mai ales de către Putere, încă din 1990. În sumarul program economic din Proclamație se află, de pildă, soluția evitării inflației (apreciată atunci de ambasadorul SUA ca excelentă) și chiar modelul de privatizare MEBO, propus ca variantă. O altă idee timișoreană importantă, din păcate nereceptată de partidele politice din opoziție: propunerea de a nu se încerca o copiere a modelului capitalist occidental. Cu moștenirea noastră materială și morală și cu mentalitățile ce domină societatea românească, în România nu este posibil capitalismul de tip occidental nici într-o jumătate de secol. Spaima de acest model a dominat electoratul la cele două alegeri generale, dar nici o forță politică nu s-a încumetat să caute un concept nou de societate, adecvat României actuale și reale și nu celei abstracte din visele noastre de prosperitate și civilizație. Mai încet și mai puțin spectaculos decât visam în 1990, comunismul se prăbușește și în România. Este însă naiv și periculos cel care pretinde că va pune în loc capitalismul occidental. 

George Șerban